Acad. Valeriu Canţer: “În toate ţările UE sferele educaţie şi cercetare sunt reglementate de acte legislative distincte”

2010-06-03

Potrivit DEX-ului, cuvântul "cod" are mai multe semnificaţii. Prima ţine de definiţia "cod"- ului din punct de vedere legislativ: "Act normativ care cuprinde o culegere sistematică de reguli juridice privind o anumită ramură a dreptului". În acest sens, sfera învăţământului şi instruirii este interpretată sub toate aspectele în noul proiect al Codului educaţiei, care se află în prezent în centrul atenţiei publice şi a generat discuţii controversate. Dar, concomitent cu semnificaţia menţionată, mai sunt evidenţiate altele două: "Sistem de semne sau de semnale convenţionale care serveşte la transmiterea unui mesaj, a unei comunicări; şi ansamblu de norme privind comportarea normală".

Prin prisma acestor trei definiţii de bază, vom încerca să analizăm unele compartimente ale proiectului Codului educaţiei. Aplicând un limbaj ştiinţific, vom specifica faptul că o lege simplă poate fi pusă în corespondenţă cu un proces unidimensional, iar un cod - cu unul multidimensional. Prin elaborarea şi promovarea cadrului juridic al educaţiei sub formă de Cod, nu de lege, conducerea ţării transmite societăţii un mesaj major: capitalul uman calificat este produsul cel mai solicitat în societatea şi economia modernă care, fiind bazate pe cunoaştere şi inovare, pot fi funcţionale doar având specialişti ce ar dispune de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi operaţionale, de capacităţi de instruire continuă şi adaptare la schimbările rapide ale societăţii moderne. Astfel, concluzionăm: găsind cheiţa fermecată a codului de promovare a educaţiei în prezent, vom afla cu siguranţă calea spre societatea de mâine - prosperă şi integrată în spaţiul european.

Acest mesaj important nu trebuie să fie, însă, unul declarativ. Promovarea celor patru piloni ai societăţii cunoaşterii - educaţia, cultura, cercetarea şi inovarea - nu înseamnă doar susţinerea lor prioritară prin mecanisme şi instrumente adecvate, ci stabileşte, poate, în primul rând, promovarea unei grile noi de valori. Urmează să conştientizăm că cei care învaţă continuu, cercetează, contribuie la dezvoltarea şi inovarea instituţiilor sau tehnologiilor, trebuie să se bucure de cel mai înalt prestigiu social. Este oportun ca toate prevederile Codului să ţintească nu numai în formarea unui nou aranjament instituţional şi legislativ, ci, mai ales, în promovarea unui nou angajament axiologic şi a unei noi ierarhii de valori, care să ne scoată din debusolarea tranziţiei. Nu putem crea în Republica Moldova o economie şi o societate a cunoaşterii, fără a accepta şi a crede în valorile acestora. Pentru fiecare dintre noi aceasta înseamnă să înveţe, să se implice în dezvoltarea-inovarea instituţiilor şi tehnologiilor, să cerceteze pentru a rezolva problemele complexe ale ţării noastre. Calitatea şi relevanţa pentru dezvoltarea personală şi pentru economia cunoaşterii trebuie să fie criteriile fundamentale de consacrare ale Sistemului Naţional de Educaţie. Acţiunile de asigurare a calităţii şi relevanţei ar urma să se desfăşoare atât la nivel de sistem, cât şi la nivel instituţional.

Educaţia preuniversitară - prin filtrul normelor europene

Incontestabil, pregătirea şi formarea continuă a capitalului uman, a valorilor naţionale se realizează în cadrul sistemului complex şi multidimensional al educaţiei, care este mult mai larg decât cel al învăţământului naţional. Astfel, folosind în continuare terminologia multidimensionalităţii, vom evidenţia următoarele: sistemul educaţional nu poate fi conceput în afara legăturii cu toate segmentele de activitate din societate, dar, mai cu seamă, cu sistemele naţionale de cercetare, inovare, antreprenoriat; sistemul educaţional din ţară trebuie să fie unul deschis, cu parametri măsurabili, racordaţi la standardele europene şi internaţionale; educaţia modernă poate fi realizată doar în baza platformelor noilor tehnologii, inclusiv ale celor informaţionale şi comunicaţionale.

După cum am văzut mai sus, "cod"-ul se mai interpretează ca un "ansamblu de norme privind comportarea normală". Această îmbinare pleonastică nu prezintă în situaţia dată o eroare lingvistică. În cazul Codului educaţiei avem norme de funcţionare ale Sistemului educaţional, corelate cu cele implementate în ţările europene. Multe dintre acestea sunt preluate în proiectul de lege şi acest lucru este salutar, dar în numeroase cazuri prevederile sunt declarative şi cu jumătăţi de măsură. Bunăoară, în art. 23 se stipulează sistemul de notare şi apreciere a competenţelor, însă acestea din urmă nici nu sunt menţionate în Cod, fără a mai vorbi de descifrarea lor şi modul cantitativ de evaluare. Cum va aprecia pedagogul competenţele daca nu cunoaşte exact ce înseamnă acestea?

Normele de competenţă pentru un absolvent al liceului, stipulate în Cod, ar trebui să fie cele europene: să comunice corect în limba română; să lege o conversaţie într-o limbă străină; să ştie să folosească computerul; să aplice în viaţa reală noţiuni abstracte de matematică sau tehnologie; să aibă spirit civic; să ştie să comunice în societate; să manifeste sensibilitate culturală. În virtutea profesiei mele de cercetător şi cadru universitar, aş detalia puţin competenţele de matematică, ştiinţe şi tehnologie, care, potrivit recomandărilor Parlamentului European, sunt două dintre cele mai importante. În acest context, la sfârşitul fiecărui an şcolar, elevii ar trebui să poată aplica în viaţa de zi cu zi cunoştinţele teoretice, dobândite la obiectele de studiu. De exemplu, să ştie să compare suma înscrisă pe facturile de utilităţi cu consumul real; să calculeze cât parchet este necesar pentru o cameră a locuinţei lor; ce arie are terenul cultivat de bunic etc.

Educaţia şcolară a tinerilor din Europa de Vest, ca aceştia să poată deveni buni specialişti pentru dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei, este temeinic planificată şi controlată. Ştiinţele umanistice nu conduc, din păcate, la progresul economiei. În acelaşi timp, este important să nu cădem într-o altă extremă, adică de la supraapreciere, cum a fost până acum, - la subaprecierea rolului ştiinţelor umanistice pe viitor, dat fiind faptul că fără o educaţie umanistă completă nu poţi pregăti un adevărat inginer sau om de ştiinţă, creator de valori materiale sau spirituale.

Altă normă în sistemul de învăţământ preuniversitar este legată de excluderea aspectului egalitarist prin promovarea pe larg a învăţământului elitar, care deja a intrat şi în învăţământul de la noi prin acele licee binecunoscute ca "Prometeu", "Orizont", Liceul AŞM, Liceul real etc. Dar de ce nu fixăm în Cod aceste lucruri? Este bine şi uman să stipulăm în Cod - "învăţământul special". De ce ne-am feri şi de cel "elitar" (dacă doriţi, aprofundat) "pentru copiii dotaţi"? Sau insistăm în continuare pe anumite nuanţe din epoca socialistă, precum ar fi şi norma noastră de "Colegiu", care nu există în Europa? Un alt ecou al trecutului şi o realitate din învăţământul nostru o constituie introducerea masivă, după 1991, a ştiinţelor umanistice şi sociale în locul socialismului ştiinţific şi, prin urmare, supraîncărcarea programelor şcolare. Considerăm că această extindere masivă a componentei socioumaniste din programa şcolară îşi pune amprenta şi pe direcţionarea majorităţii absolute a absolvenţilor liceelor spre specialităţile socioumaniste şi economice. Este necesară o "aerisire" a programelor şcolare prin reducerea treptată a numărului de discipline socioumaniste şi acest lucru trebuie legiferat pe etape în proiectul noului Cod.

Aspecte universitare - prin prisma Cartei Bologna

Este îmbucurător faptul proiectării sistemului de învăţământ superior prin prisma Cartei Bologna, fixarea în Cod a unui şir de practici, care s-au implementat în universităţile noastre cel puţin la nivel formal. Concomitent, se legiferează şi un şir de prevederi care sunt departe de normele europene.

Mediul universitar din Republica Moldova se caracterizează în prezent printr-o excesivă uniformizare şi dispersie a resurselor. Sunt uniformizate misiunile, finanţarea, politicile de resurse umane, standardele de calitate. Cu regret, starea de lucruri descrisă se păstrează şi în proiectul Codului. De exemplu, în art. 80, cu toate că sunt specificate tipurile instituţiilor de învăţământ superior, aceasta se face la general, fără a stipula anumite criterii cantitative. Problema putea fi rezolvată foarte uşor, fără a inventa bicicleta, or, există deja reglementări precise în acest sens, bunăoară, cele ale UNESCO privind condiţiile necesare pentru întemeierea unei universităţi care să satisfacă minimul de standarde europene. Ca rezultat, datele ce caracterizează astăzi numărul de instituţii în învăţământul superior ne pun în gardă: celor 16 universităţi de stat le revin peste 30 particulare, ceea ce ne clasează printre primii în Europa - ca ţară cu un număr sporit de instituţii private la 100 mii de locuitori.

În concluzia celor spuse, voi sublinia faptul că este necesară găsirea formulelor potrivite în Cod, care să ne poată asigura trecerea de la uniformizare şi dispersie la diferenţiere şi concentrare. Când vine vorba de diferenţiere, e necesar să facem discernământ între studiile universitare din domeniile ştiinţelor reale şi socioumaniste. Noul Cod al educaţiei este obligat să găsească soluţii pentru corectarea derapajului excesiv şi masiv al învăţământului universitar spre studii socioumanistice şi economice. Diferenţierea trebuie să se refere, în mod obligatoriu, şi la autonomia universitară - atribut de bază al învăţământului superior european. În context, sunt binevenite prevederile art. 101 din Cod. Care sunt însă limitele acestei autonomii, cum corelează aceasta cu starea de lucruri din universitatea concretă? În ce măsură universitatea poate să beneficieze de autonomie, fără a afecta calitatea educaţiei? Dispune universitatea de resursele intelectuale şi materiale necesare? Sunt întrebări la care societatea aşteaptă răspunsuri concrete.

O altă problemă-cheie a învăţământului universitar ţine de calitatea studiilor. Este nevoie de o nouă metodologie centrată, bazată pe indicatori de proces şi de output, de formare intensivă a evaluatorilor, de profesionalizarea personalului şi de dezvoltarea capacităţii instituţionale. Aceasta trebuie să devină furnizor de asistenţă şi expertiză pentru dezvoltarea mecanismelor de asigurare a calităţii din interiorul universităţilor, prevederi care trebuie stipulate în Cod.

Una dintre multiplele cauze privind calitatea scăzută a instruirii în universităţile noastre, adusă în destule cazuri la nivel de cursuri postliceale, vizează şi pregătirea neadecvată a universitarilor, promovaţi la trepte superioare, până la cea de profesor, fără a ţine cont de criteriile calitative de evaluare ale UE. Aceste rigori internaţionale sunt în mare parte cunoscute la noi, dar nu sunt şi aplicate.

Şcolile doctorale - element-cheie în modernizarea studiilor universitare

Modalităţile care asigură afluxul continuu de cadre universitare şi ştiinţifice sunt studiile prin doctorat şi activităţile de cercetare, legate de pregătirea tezei de doctorat. Având la bază imperativul corelării studiilor universitare din Republica Moldova cu cele din aria europeană a învăţământului superior, este mai mult decât oportun conceptul de integrare a studiilor de doctorat în cadrul Codului educaţiei şi reprezintă un pas important în promovarea practică a stipulărilor Cartei Bologna. Această integrare nu se face, însă, în mod mecanic, după aceeaşi matriţă a studiilor de licenţă şi masterat, fără a ţine cont de specificul studiilor de doctorat, componenta-cheie a cărora este cercetarea, precum şi de elementele bune în pregătirea cadrelor ştiinţifice din sistemul naţional actual. Ţinând cont de specificul acestui segment important al educaţiei, dar şi al cercetării, autorii proiectului Legii Educaţiei Naţionale din România au stipulat în art. 144, alineat (1), pag. 48 următoarele: "Doctoratul reprezintă al III-lea ciclu de studii universitare şi permite dobândirea unei calificări de nivelul 8 din Cadrul European al Calificărilor (EQF) şi se desfăşoară pe baza unui Cod al studiilor universitare de doctorat, adoptat prin hotărâre de guvern". Aceeaşi stipulare este oportună şi în Codul educaţiei al Republicii Moldova, dar nu sub formă de Regulament, aprobat de ME, ci - de "Cod al studiilor de doctorat şi al atestării cadrelor ştiinţifice şi didactice", elaborat de AŞM, ME, CNAA şi confirmat de guvern.

Obiectivele de bază ale acestui viitor Act trebuie introduse, însă, în proiectul Codului educaţiei. Consider că art. 87. "Studiile superioare de doctorat" trebuie să înceapă cu următorul alineat: "Doctoratul constituie ciclul III de studii universitare, a cărui finalitate este dezvoltarea cunoaşterii prin cercetare ştiinţifică originală. Doctoratul are două componente distincte: I) un program de pregătire, bazat pe studii universitare avansate de 1 an; II) un program de cercetare ştiinţifică de 3 ani. Studiile universitare avansate se finalizează cu obţinerea Diplomei respective în baza susţinerii examenelor de doctorat şi pregătirii proiectului ştiinţific. Cercetarea de doctorat se desfăşoară în baza unui proiect, susţinut şi aprobat în Consiliul ştiinţific al Scolii doctorale, şi are ca finalitate pregătirea şi susţinerea tezei de doctor, elaborată în baza Regulamentelor şi cerinţelor Consiliului Naţional de Acreditare şi Atestare al RM, ca rezultat, autorului i se conferă gradul ştiinţific de doctor în ştiinţe de către CNAA".

Un punct de reper similar urmează a fi introdus şi în art. 88 "Studiile postdoctorale", unde primul alineat trebuie să includă: "Postdoctoratul este ciclul de studii şi cercetare postuniversitare, care conţine investigaţii ştiinţifice de anvergură şi are ca finalitate pregătirea şi susţinerea tezei de doctor habilitat, în baza Regulamentelor şi cerinţelor Consiliului Naţional de Acreditare şi Atestare, ca rezultat, autorului i se conferă gradul ştiinţific de doctor habilitat în ştiinţe de către CNAA".

Al doilea punct de reper important vizează stipularea potrivit căreia "studiile de doctorat şi finalitatea lor - conferirea gradului ştiinţific de doctor - se omologhează la nivel de ţară prin Sistemul naţional de atestare a cadrelor, gestionat de CNAA", şi nu la nivel de universitate. Invocarea argumentului precum că situaţia în UE este alta nu rezistă criticii. În primul rând, în statele UE a fost lansat recent Conceptul doctoratului european. În al doilea, să răspundem sincer la următoarele întrebări: 1.) Putem oare asigura calitatea doctoratului la nivel de instituţii mici de învăţământ şi cercetare? Răspunsul îl găsim, analizând calitatea tezelor şi a procesului de susţineri în cadrul sistemului existent CNAA, unele dintre care sunt stopate şi restituite anume ca lucrări mediocre. Ce va fi în continuare, fără o asemenea structură naţională?!; 2.) Oare sunt gata universităţile noastre să-şi asume responsabilitatea respectivă, dat fiind faptul că în clasamentul internaţional ele se plasează doar în a şasea mie (cu excepţia Universităţii Tehnice clasată pe poziţia 3762) din cele 9000 monitorizate în ratingul internaţional (vezi site: http://www.webometrics.info)?! Oare un doctor "fabricat" la o universitate mică, aproape fără nici o infrastructură de cercetare, va fi recunoscut de o altă universitate din ţară, dacă lichidăm sistemul existent şi coborâm la acest nivel?!

Al treilea aspect important, care urmează a fi stipulat în Codul educaţiei, ţine de statutul doctorandului şi postdoctorandului - bursier sau angajat? În majoritatea ţărilor UE, sistemul este mixt. Acest lucru, pe de o parte, permite soluţionarea problemelor ce ţin de protecţia socială a doctoranzilor, iar, pe de altă parte, - diversificarea suportului financiar al studiilor şi cercetării doctorale, care, totodată, constituie şi mecanismul de soluţionare a problemei statutului doctorandului. Astfel, ţinând cont de divizarea cadrului pregătirii doctoratului în programul de studii avansate şi în cel de cercetare ştiinţifică, este oportună şi modificarea sistemului de finanţare prin două modalităţi: finanţarea directă a şcolilor doctorale pentru activităţile ei şi realizarea programelor de studii avansate - din compartimentul bugetului "Educaţie", planul de înmatriculare şi resursele necesare urmând a fi întocmite de Ministerul Educaţiei la propunerea Şcolilor doctorale; finanţarea indirectă prin proiecte de cercetare doctorale şi postdoctorale - din compartimentul bugetului "Cercetare", proiectele şi resursele necesare urmând a fi aprobate de Instituţia publică de interes naţional în sfera ştiinţei şi inovării - Academia de Ştiinţe a Moldovei (conform Codului cu privire la ştiinţă şi inovare).

Şi, în sfârşit, al patrulea reper ce ţine de şcolile doctorale - structură cadru a doctoratului, implementată în toate ţările UE. În proiectul Codului educaţiei, acestea sunt amintite în treacăt în 3 alineate din art. 87, cu toate că implementarea sistemului de şcoli doctorale constituie un element-cheie în modernizarea doctoratului din ţara noastră şi ralierea lui la cel european. Prin urmare, se impune stipularea clară, conform căreia studiile doctorale în ţara noastră se desfăşoară doar în cadrul lor, iar acest concept trebuie limpede reflectat în Codul educaţiei.

În viziunea noastră, elementele-cheie ale şcolii doctorale ar fi: "Şcoala doctorală este structura-cadru de organizare şi desfăşurare a învăţământului universitar la ciclul III - studii de doctorat - şi a activităţilor de postdoctorat; Şcoala doctorală se organizează în consorţiu de universităţi şi institute de cercetare, în baza criteriilor lor de constituire şi a Regulamentului Cadru de funcţionare, aprobat de Guvern; Şcolile doctorale se creează ca subdiviziuni autonome pe lângă Universităţi cu un Consiliu ştiinţific şi Director al Scolii, în baza deciziei ME şi a AŞM; Şcolile doctorale se acreditează de către CNAA în baza criteriilor şi metodologiei respective".

Acreditarea şi atestarea - prin intermediul noii Agenţii sau al Consiliului Naţional existent?

În cele expuse mai sus, am nominalizat de mai multe ori Consiliul Naţional de Acreditare şi Atestare, care, potrivit Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova în vigoare, "este instituţia administraţiei publice centrale în domeniul evaluării şi acreditării organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, precum şi al atestării cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice de înaltă calificare". În proiectul Codului educaţiei această structură nu este menţionată, lăsându-se să se înţeleagă faptul că aceasta va fi înlocuită cu Agenţia Naţională de Evaluare a Calităţii în Învăţământul Superior şi în Cercetare, care, pe de o parte, va prelua atribuţiile CNAA, iar pe de alta, va fi abilitată şi cu alte competenţe, stipulate în modul de asigurare a calităţii şi de acreditare academică.

În aceste condiţii, apare întrebarea: de ce să creăm o structură nouă, dacă o avem deja formată şi care pe parcursul a mai bine de cinci ani s-a afirmat la nivel naţional şi internaţional, demonstrându-şi eficienţa şi probitatea în procesul atestării cadrelor de calificare înaltă?! Argumentul invocat, precum că în sistemele europene există anume "Agenţii" nu justifică afirmaţia dată, întrucât în diferite ţări ale UE, în funcţie de tradiţii şi/sau atribuţiile cu care sunt investite, structurile similare au o titulatură foarte variată (a se vedea pentru documentare site-ul: http://www.enqa.eu al Reţelei Europene de Asigurare a Calităţii).

Cu regret, se creează impresia că s-a mers pe formula de "Agenţie" doar cu scopul de a nu se face referinţe la Codul cu privire la ştiinţă şi inovare. Şi dacă e să admitem că în contextul dat acest Cod - din care au fost preluate şi actualizate aspectele legate de atestare şi acreditare, precum şi atribuţiile CNAA - putea fi "ocolit", atunci în ceea ce priveşte cercetarea universitară, Codul cu privire la ştiinţă şi inovare nu poate fi ignorat sub nici o formă.

Două sfere diferite - două coduri distincte

În toate ţările UE, sferele educaţie şi cercetare sunt reglementate de acte legislative distincte, iar sub aspectul gestionării sunt administrate fie de un Minister unic al Educaţiei şi Cercetării (Italia, Polonia, Portugalia, Slovenia etc.), fie de două ministere separate (Franţa, Austria, Danemarca, Spania etc.). În toate universităţile Europei, educaţia şi cercetarea sunt două domenii relativ integrate, iar prin Declaraţia din 12 martie 2010 de la Budapesta-Viena, referitoare la Aria Europeană a Învăţământului Superior (AEIS), este lansată sarcina primordială: "Prin continua dezvoltare, extindere şi consolidare a AEIS şi integrare sinergică în Aria Europeană a Cercetării (AEC), Europa va fi în stare să facă faţă cu succes provocărilor timpului din următoarea decadă".

Se conturează astfel, în mod cert, următorul obiectiv: numai prin promovarea în universităţi a unei cercetări performante şi integrată cu cea din alte unităţi ştiinţifice, decât cele universitare, se poate realiza un învăţământ superior de calitate. Universitatea de tip Humboldtian, care leagă inseparabil cele două activităţi, învăţământul şi cercetarea, a fost modelul care a triumfat în Europa cu rezultate în viaţa socială, ce nu au nevoie de comentarii.

Sistemul educaţional actual, chiar şi în universităţile noastre cu tradiţii, nu produce suficientă cercetare şi inovare, fiind în acest sens încă departe de norma modelului Humboldtian. Cauze sunt mai multe. Cel mai des este menţionată finanţarea insuficientă a cercetării. Dar, de rând cu aceasta, putem evidenţia şi altceva: chiar dacă s-ar da bani cu sacul pentru ştiinţă, mulţi profesori şi conferenţiari ar fi inapţi să-i asimileze măcar şi pe motivul unei sarcini didactice supradozate, peste posibilităţile lor fizice, fără a mai menţiona absenţa unei infrastructuri minime de cercetare. În proiectul Codului educaţiei este stipulată componenta cercetării în norma ştiinţifico-didactică, dar ea este definită doar sub aspect socioumanist şi nu este stabilită ponderea ei. Considerăm că este importantă introducerea următoarei precizări la compartimentul respectiv: "reducerea normei didactice până la 50% în cazul unei cercetări eficiente; sau creşterea proporţională a remunerării cadrului universitar în funcţie de rezultatele cercetării". Aceasta ar fi o modalitate indirectă de finanţare a cercetării din fondurile destinate educaţiei.

Dacă scoatem cercetarea universitară de sub incidenţa Codului cu privire la ştiinţă şi inovare (cum se poate subînţelege din proiectul Codul educaţiei), atunci apar în mod firesc o serie de întrebări: care lege va reglementa sistemul cercetării universitare? Care va fi statutul subdiviziunilor ştiinţifice şi al cercetătorilor din universităţi? Cum vor beneficia ei, precum şi cadrele didactice, de acele suplimente mici, dar totuşi adaosuri la salariu? Care vor fi posturile de cercetător? Întrebări sunt foarte multe, dar răspunsuri avem puţine în cap. V al proiectului Codului educaţiei "Cercetarea ştiinţifică în învăţământul superior".

Oare nu este mai rezonabil să ne raliem la practica europeană cu o legislaţie distinctă şi unică pentru întreaga sferă de cercetare şi inovare, iar în Codul educaţiei să facem referinţă la aceasta? Atunci când vorbesc de legislaţia cercetării am în vedere, în primul rând, Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al RM, modificat şi modernizat, pentru că au trecut totuşi şase ani de la adoptare. Probabil, soluţia optimă ar fi elaborarea Codului educaţiei în paralel cu modificarea şi actualizarea Codului cu privire la ştiinţă şi inovare, ţinându-se cont de noile realităţi din cercetare, de exigenţele actuale privind atestarea şi acreditarea.

În proiectul Codului educaţiei se arată că "Funcţiile de promovare a politicilor de cercetare, inovare şi transfer tehnologic la nivel naţional, de management general al cercetării sunt exercitate de Agenţia Naţională pentru Cercetare, Inovare şi Transfer Tehnologic, instituită prin hotărâre de Guvern". Nu voi polemiza, poate că ar fi una dintre soluţii, dar aceasta, pe de o parte, trebuie să-şi găsească locul în cadrul juridic al cercetării - Codul ştiinţei şi inovării, iar pe de alta, să fie acceptată de majoritatea comunităţii ştiinţifice. Or, comunitatea ştiinţifică, la fel ca şi universităţile, merită o autonomie academică. În context, considerăm că acele aspecte ale autonomiei academice, stipulate în actualul Cod cu privire la ştiinţă şi inovare, trebuie să fie păstrate şi dezvoltate. Forma şi mecanismele juridice corespunzătoare trebuie găsite în baza argumentelor (şi nu a emoţiilor), pornind de la: a) date statistice şi informaţii obiective privind funcţionarea sistemului de cercetare actual; b) rapoarte ale experţilor, inclusiv străini, privind trend-urile internaţionale în domeniile cercetării şi starea actuală a sistemului naţional de cercetare şi inovare; c) documente ale Comisiei Europene şi ale altor organisme internaţionale privind cercetarea şi educaţia, inclusiv declaraţia de la Budapesta-Viena, menţionată mai sus, referitoare la integrarea sinergetică a Ariei Europene a Învăţământului Superior la Aria Europenă a Cercetării.

Academician Valeriu CANŢER,
preşedintele Consiliului Naţional
pentru Acreditare şi Atestare al RM

publicat în revista “Săptamîna” din 28 mai 2010
www.saptamina.md