A afirma că unui renumit compozitor „de mic copil i-a plăcut muzica”, după cum citim în unele surse, înseamnă a da dovadă de incompetență în materie de știință a creației artistice. Or pentru un adevărat muzician muzica nu este o „plăcere”, fie și una evidențiată printre altele, ci este destinul său – destin sub formă de cruce. Iar noțiunea de „destin” face parte din altă clasă de categorii decât cea în care se află cuvântul „plăcere”. „Plăcerea” omului de artă este de altă natură și  se numește „chemare”. Oricât de măreț și de frumos, însă, ar răsuna cuvântul dat, acesta poartă o profundă încărcătură dialectică: „plusul” este împletit aici indestructibil cu „minusul”. „Plusul” este înaintarea spre înălțimi, „minusul” este „ghimpele talentului”. Dacă ai talent, s-a încheiat cu ceea ce se numește „plăcere” în sensul pământesc al noțiunii. Talentul te cheamă, talentul îți cere, insistent și dur, talentul te consumă. Mai exact spus, talentul se realizează prin „arderea” ființei în care sălăsluiește. Dacă te-a înzestrat Providența cu acest dar, înseamnă că devii „supusul” unor forțe care se află peste dorințele tale pământești.

Cum se înscrie compozitorul Eugen Doga în această teorie a creației? Totodată, cum se înscrie Maestrul într-o altă teorie - cea despre „ascunzișurile” care stau la baza personalității însăși, ca om al vieții și care coordonează, din profunzimile ființei, creația, cu voia sau fără voia sa?

Chemarea înnăscută spre muzică i-a cerut viitorului compozitor să fie pusă în aplicație cât mai devreme - de îndată ce conștiința i-a permis să se orienteze câtuși de puțin în realitățile vieții. Primul instrument pe care l-a avut a fost o tobă mică, prin care își stingea pasiunea pentru muzică. Dar muzica nu se face doar cu simțirea, ci și cu înțelegerea. De aceea, conform cunoscutei legi „arta cere jertfe”, toba a trebuit sacrificată pentru a afla ce răsună înăuntrul ei. Și aceasta este o altă chemare a artistului – chemarea tainei. Or muzica este o mare taină! Iar taina are o irezistibilă forță de atracție, dincolo de capacitatea noastră de a o stăpâni. De aceea a trebuit sacrificat și al doilea instrument, care a apărut „în existența” sa, după cum zice Maestrul [1] – o armonică, la care, de îndată ce o atingea cu buzele, emitea felurite sunete magice. Cu toate acestea, doar vărful cuțitului de bucătărie a putut stinge curiozitatea de a afla „cine stă ascuns și scoate de acolo sunete atât de fermecătoare?”, transformând armonica într-o „jucărie rănită, desfigurată”. N-a fost acesta, însă, un motiv de a pune capăt apelurilor muzicii, căci în artă instrumentul nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. El poate fi înlocuit ușor cu altul, căci adevăratul talent face muzică din orice. Și următorul „instrument” a apărut în rezultatul transformării unui strujan de porumb într-o vioară cu două „strune” și cu un „arcuș”. A mai inventat și alte „instrumente” (o sită-mandolină) din ce avea la îndemână. Acesta a fost începutul călătoriei pe care i-a trasat-o Providența – a marei călătorii la care a pornit și pe care o continuă și astăzi la frumoasa vârstă de 80 de ani, pentru că „în depărtare aud alte note, alte sunete, neauzite mai înainte”.

După o activitate de nu prea mulți ani în diferite funcții la începutul vieții profesionale (violoncelist în orchestră, profesor la școala de muzică, redactor muzical, funcționar la Ministerul Culturii), compozitorul Eugen Doga se retrage din învălmășeala și problemele vieții obișnuite, alegând calea liberului artist. Ce este liberul artist, în adevăratul sens al noțiunii? Este „un fel de a fi” al persoanei, este un stil de viață și o viziune asupra vieții. „Liber artist” mai înseamnă stil de creație. Liberul artist nu este o profesie, dar este o vocație, o urmare a unor legi care vin din interiorul ființei și cărora nu poți să nu te supui. Liberul artist este o persoana fidelă convingerilor sale, care nu-și „negociază” principiile, preferând să rămână independentă și suficientă sieși. Liberul artsit face doar lucrul care-i plac, conform menirii sale. Dar liber artist nu înseamnă plăcere și autodelectare în sensul simplu al noțiunilor în cauză. Acest statut de viață poartă riscuri și dificultăți, conform necruțătoarelor legi ale dialecticii. Maestrul și-a dorit să fie liber, „însă această libertate am pierdut-o atunci, când am obținut-o”, mărturisește Domnia Sa. Totuși, Eugen Doga se plimbă prin muzică cu plăcerea pe care o știe doar el, manifestându-se ca un adevărat artist, care trece în registru „la subsidiar” cele pământești. Din acest motiv, este invidiat de unii colegi, fie „în alb”, fie în alte culori, dar lucrul acesta nu-l deranjează pe Maestru. El merge, „rămânând la toate rece”, pe calea vocației și a destinului său.   

Pentru a da răspuns la a doua întrebare formulată mai sus - despre „ascunzișurile” care stau la baza creației unui artist - e nevoie să ne adresăm acelei ramuri a psihologiei, care se numește „abisală” și care afirmă că personalitatea unui om, felul lui de a fi, fațetele activității sale de pe parcursul vieții își au sursa în copilărie și se manifestă începând cu această vârstă. Atunci, în primii ani de viață, ies la suprafață trăsăturile de bază ale caracterului, temperamentului, comportamentului. În cazul lui Eugen Doga această lege se manifestă pe deplin. E suficient să analizăm câteva din expresiile Maestrului cu referire la vărsta copilăriei sale pentru a ne convinge de acest lucru. După „incidentul” de la școala de muzică, când a încercat să scrie un vals nu la trei pătrimi, după cum este regula, dar la două, viitorul Maestru „a intrat în clandestinitate”. „În copilărie, tare mai vroiam să mă evidențiez; până acum îmi place să fiu solo. Nu-mi place turma. Îmi plăcea să mă urc pe cel mai înalt copac, iar capul meu să fie mai sus decât cel mai înalt vârf”. Anume pe această cale, a solitarului, a „solistului”, a neimplicării în „valul comun”, a înaintat Eugeniu Doga, rămânând și astăzi cel care se află, totodată, în sine, „aparte”,  dar și printre toți. „În viața mea toate sunt la singular”, adaugă compozitorul, aflându-se actualmente „în vârful copacului” la capitolul popularitate și apreciere din partea statului și a publicului - aici, acasă, dar și departe de casă. „Solo vieții mele încă nu l-am interpretat până la capăt”, zice Maestrul, urmărind ca să nu se rupă „acel fir ascendent care duce iarăși spre cel mai înalt vârf”. Coincidența lingvistică dintre prima silabă „Do” din numele compozitorului, nota „Do”, ca prima treaptă a gamei „de bază”, Do-major, și prima silabă „Do” din denumirea funcției armonice de „Dominantă” (cea care „domină”, psihologic, în muzică) sunt o simplă coincidență, desigiur. Dar, după cum se zice, „nimic întâmplător în lumea aceasta”.

A putut fi, oare, Eugen Doga altceva, după toate acestea, decât un artist romantic? Dacă a învățat de la cei doi genii ai neamului – de la Enescu („am învățat de la el să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură”) și de la Eminescu (aranjându-i Luceafărul pe partitură de balet și un șir de poezii pe partitură de romanță sau de alte creații), ambii autoidentificându-se, după cum se știe, ca „eterni romantici”, atunci artistul Doga nu putea să împartă o altă credință. Din acest motiv, parcă ar fi fost de prisos subîntitularea baletului în cauză prin sintagma ”liric-romantic”, însă Maestrul dorește să accentueze faptul că Domnia Sa este un romantic „la pătrat”. Romantismul muzicii lui Eugen Doga este de genul celui din starea sa „feciorelnică”, „inocentă” și „naivă”, în sensul sacru al ultimului cuvânt, adică în sensul pe care-l poartă expresia „en toute innocence” („deplina” sau „sfânta naivitate”), calitate pe care dorește să și-o păstreze Maestrul. „Slavă domnului că există naivitate!”, exclamă compozitorul. „Eu și acum sunt utopist. Ei, și slavă Domnului că există această utopie, deoarece ea ne ademenește să mergem înainte”, încheie Domnia Sa acest subiect.

„Prefer muzică frumoasă. Acesta este programul vieții mele, filosofia mea, o însușire psihică a mea”, își declară compozitorul crezul vieții, a felului său de a fi, dar și a creației sale. Cum este muzica lui Eugen Doga? „Nu cred că este mai bună decât altele. Ea este, pur și simplu, a mea. Și atât”. Așa zice, cu modestie, Maestrul. Și dacă ea este a Domniei Sale, atunci ea într-adevăr așa este: una distinctă de altele, una pe care o recunoști din primele motive. Și aceasta ar fi realizarea de vărf a oricărui creator – de a-și crea limbajul său muzical, sonoritățile specifice și intonațiile sale inconfundabile. E crearea noului, e deschiderea necunoscutului („de fiecare dată mergi pe un drum absolut necunoscut”, mărturisește compozitorul), e contribuția adusă de creatorul Eugen Doga în cultura muzicală.

Talentul este un dar, o binecuvântare. El te înzestrează cu calități care se află mult deasupra celor obișnuite. Totuși față de oamenii care posedă acest dar trebuie păstrată o anumită doză de „compasiune”. Pe de o parte, ei parcă „merg la vale”, dar, pe de altă parte, ei „urcă” această vale. „Pentru mine, fiecare atingere de partitură sau de o foaie curată este un chin cumplit”. „Eu sunt produsul unor vremuri grele”, mai afirmă Maestrul despre anii de copilărie. Dar nici ulterior n-a fost ușor de a înainta pentru a se ridica „pe cel mai înalt vârf”. Maestrul se simte mereu neîmplinit, or aceasta nu este „ambiția” caracterului său, ci chemarea de care ziceam anterior. „Creația se supune unor anumite reguli, și nu unor reguli simple, cum mulți își închipuie. Eu compun foarte încet, dar extraordinar de repede. Eu compun foarte ușor, dar incredibil de greu. Totul este atât de simplu, încât este enorm de complicat”, își destăinuie Maestrul tainele creației. Se dovedește că a merge la vale e mai greu, în unele cazuri, decât a merge la deal.

Formula vieții și a creației lui Eugen Doga poate fi exprimată prin sintagma „complexitatea simplității”. Or anume așa este muzica sa. După cum se știe, simplul, în expresia sa supremă, este nespus de complicat. („Tot ce e genial, e simplu”, nu?). Pentru că în simplitate se află esența, iar esența se dă greu cucerită. De aici și expresia „sfânta simplitate”. De unde popularitatea muzicii lui Eugen Doga? Din „simplitatea” ei complexă, care se numește „frumusețe”. Muzica lui Doga este frumoasă pentru că ea „curge”, așa cum curge sunetul prin felul său de a fi. Sunetul muzical este întindere, este planare, este plutire aeriană. Pentru că el nu este altceva decât flux de aer. La urechea noastră ajung nu corzile pianului, ale viorii, ale vocii, în vibrațiile lor, ci unduirile aerului pus în mișcare de ele. Muzica, astfel, este aer, este suflu-suflet. De aici, esența aeriană a acestei arte. De aici, genul primar și fundamental al muzicii, cântecul (în franceză „air” semnifică „aer”, dar și „arie-cântec”). A fredona e „simplu”, ca și a respira, însă și una, și alta întrețin complexitatea de vârf - viața omului sub dublul ei aspect, fizic și spiritual. Toată muzica lui Doga cântă. Acesta este spiritul ei și aceasta este menirea muzicii, în general.  

Muzica lui Doga este planare, este plutire-legănare, dar nu pe linie dreaptă, ci în rotire. Caracterul ei general este unul de „vals”. Și această „direcție” a muzicii sale i-a „șoptit-o” inconștientul încă în anii de școală, materializată prin prima sa încercare de a scrie o piesă muzicală anume cu titlul  Vals. El a fost scris „greșit” - la măsura de două pătrimi, și nu la cea de trei, după cum își amintește Maestrul, dar intuiția i-a spus că ceea ce este a lui, este „valsul”. Or toată muzica lui Eugen Doga „valsează”. Dar, probabil, prima încercare a fost nu „o greșeală”, ci, mai degrabă, o prevestire. Totodată, ea a fost un fel de căutare intuitivă a ieșirii din tipare. Au mai fost astfel de „abateri” în istoria muzicii: partea a doua a Simfoniei nr. 6 a lui Piotr Ceaikovsky – una dintre cele mai emoționante pagini ale muzicii sale - este scrisă în caracter de vals, dar la măsura „greșită” de cinci pătrimi! Dacă e să distingem una din piesele lui Eugen Doga pentru capitolul „capodopere”, atunci aceasta ar fi celebrul Vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară. Dar oare Izvorașul, Gramofonul, Cascada de Paris și alte valsuri din cele peste 60 pe care le-a semnat (sau nenumăratele melodii cu caracter de vals care împânzesc baletele sale și muzica pentru filme și spectacole) sunt mai puțin cuceritoare? Eugeniu Doga pe deplin poate purta titlul Omul-Vals.

Prima specializare a muzicianului Doga a fost violoncelul, instrument pe care l-a studiat la școala de muzică, apoi la conservator și la care a cântat în orchestra simfonică și l-a predat în insituțiile de învățământ. O fi lăsat violoncelul vreo amprentă asupra gândirii sale muzicale? Nu credem că ar exista motiv de a infirma acest lucru. Ce este glasul violoncelului? Este glasul omului, acest instrument fiind cel mai apopiat, ca sonoritate timbrală, de vocea umană. Prin aceasta descoperim încă un factor care a influențat (posibil) caracterul cantabil, arcuitor-melodios al muzicii lui Eugen Doga.

Prin ce se caracterizează limbajul muzicii lui Eugen Doga? Prin curgere firească a sunetelor, prin „neimpunerea” înaintării lor, acestea construind linii sonore ingenioase și captivante, pe alocuri de o senzualitate dezarmantă. Compozitorul parcă le lasă să curgă liber („libere artiste” și ele, ca și autorul lor?!), dar conduse de conștiința sa auditivă și de o intuiție intonațională ascunsă, poate neconștientizată pe deplin de autorul însăși. Muzica lui Eugen Doga este o muzică solară. Ea coboară din seninul cerului ca să ne reia și pe noi în înălțimile albastre, dar, totodată, ea este „de aici”, de lângă noi, este una uman-pământească în sensul frumos al cuvântului. Compozitorul și-a realizat visul – de a compune o muzică frumoasă. Și acesta este primul cuvânt care apare în conștiință atunci când ascultăm muzica sa. Limbajul muzical al lui Eugen Doga este unul inconfundabil, caracteriazîndu-se printr-un șir de intonații-tip, printr-un ansamblu de formule melodice, ritmice, armonice specifice. Replicile, ca principiu constructiv al discursului său muzical, vin să răspundă liniei melodice de bază, însă nu pentru „a intra în polemică” cu ea, ci pentru a o susține, a o completa, construind un duios dialog și făcând-o prin aceasta să fie și mai cuceritoare. Semnele distincte de cea mai mare pregnanță a lumbajului muzical al compozitorului sunt anume aceste replici, pe care le-am putea numi „replici-zâmbete”. Astfel, melodiile lui Eugen Doga, păstrându-și „suveranitatea” în raport cu celeleate elemente ale partiturii, poartă, totodată, un caracter dialogal: sunetele vorbesc între ele în graiul lor specific, care nu poate fi tradus sub aspect verbal, ci poate fi doar „prins” cu auzul și cu simțirea.

„Știi ce aud eu în muzica lui Doga?”, îmi zice un prieten nemuzician, care m-a surprins lucrând, pe fundalul muzicii Maestrului, asupra acestor rânduri. „Dacă în muzica altor compozitori, continuă el, parcă văd mai mulți oameni - de exemplu, în muzica lui Gheorghe Mustea ─, apoi în muzica lui Eugen Doga eu văd un singur om ─ unul care se plimbă singur printre sunetele muzicii sale. Cum crezi, am dreptate?”. După o scurtă reflecție i-am răspuns că, probabil, are dreptate, deoarece un autor nu face altceva decât să se exprime în muzica sa pe sine. Pentru că poți vorbi despre cineva, dar nu poți cânta despre cineva. Întotdeauna te cânți pe tine, chiar dacă cânți „pentru cineva”. Muzica este „sentiment”, iar a trăi sentimentele altcuiva nu este posibil. În cazul muzicii lui Doga, eu-l muzicii sale se dorește a fi solitar, probabil, ca și autorul ei, respectând stilul general al felului său de a fi și al vieții sale.   

Ceea ce caracterizează muzica lui Eugen Doga este, bineînțeles, elementul melodic. În orice creație a compozitorului, oricât de dramatic-conflictual ar fi subiectul pe care-l redă, domină melodicitatea discursului muzical. Dar ce este melodia în muzică? Este elementul principal, este „sufletul” acestei arte. Melodia exprimă ceea ce este muzica în esența sa, exprimă natura sa ca fenomen spiritual, chemat să înalțe omul, să-l înnobileze, să-l transfigureze. Termenul „melodie”, etimologic, este compus din două cuvinte grecești: melos - motiv, linie melodică, intonație și ode – a intona, a cânta. „A cânta” în sens de „a proslăvi”, „a glorifica”, „a premări”. Prin aceasta, muzica este chemată să glorifice, să cânte „imn de slavă” vieții, omului, Divinității. Aceasta este natura ei, exprimată în elementul ei de bază, în melodie. De aceea mai mulți renumiți compoziotori au afirmat că atunci când va dispare melodia, va dispare muzica însăși. Când ascultăm o creație a Maestrului Doga, auzul nostru se conectează, involuntar, la firul melodic, ce șerpuiește ingenios și plin de elan ademenitor, aducând sufletul în starea de cânt – de a aduce imn vieții.

Ascultând atent creațiile lui Eugen Doga cu intenția de a găsi un singur cuvânt, care ar caracteriza sufletul muzicii sale, conștiința și simțirea ne conduce, parcă, spre cuvântul „neprihănire”. Muzica Maestrului ne invită să mergem pe calea inocenței, pe calea a ceea ce poate fi mai curat în lumea umană, a trăirii celor mai pure sentimente. Ea ne conduce „în acea lume, unde ar fi trebuit, de fapt, să trăim”, cum ar fi zis Emil Cioran.

      Compozitorul Eugen Doga afirmă că niciodată nu compune muzică pe „texte”, ci doar pe „versuri”, adică pe creații poetice de o certă valoare artistică. Or compozitorul prin aceasta își pune o problemă deloc ușoară. A pune pe muzică un „text rimat” nu e o mare problemă, dar pentru a face dintr-o muzică, după cum este adevărata poezie, o altă muzică, se cere o măiestrie aparte. Complexitatea însărcinării crește atunci când îți propui să te adresezi – după cum procedează Eugen Doga - creației lui Eminescu, știind că „muzică, prin fond și prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nicio altă melodie” (Garabet Ibrăileanu). Intenția compozitorului, în acest caz, devine una temerară, devine un act de curaj, pe care și-l asumă compozitorul Doga. Or Maestrul se află actualmente în deplin proces de creație a unei opere cu titlul Dialogurile iubirii pe versurile lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle. Se cunoaște că prin colaborarea „muzică-poezie” are loc crearea unor planuri semantice pe care nu le poate reda fiecare din aceste două arte în parte. Poezia este mai „exactă” în exprimare (datorită concreteţei cuvântului), pe când muzica, este mai „abstractă” (sunetul muzical nu exprimă lucruri concrete), obținându-se, prin aceasta, un conținut polisemantic. Discursul verbal este unul unidimensional, el înaintează pe direcţie orizontală. Muzica, însă, cuprinde şi îşi construieşte discursul atât pe orizontală (melodia, ritmul), cât şi pe verticală (armonia). Dar însăşi dimensiunea orizontală a limbajului ei poate fi stratificată prin desfăşurarea concomitentă a mai multor linii - lucru caracteristic discursului polifonic. În limbajul verbal o discuţie la mai multe voci în unul și același timp creează o construcție non-artistică. Nu întâmplător se cântă în cor, dar nu se vorbește în cor. Muzica, prin particularitățile limbajului său, vine să aducă o „plus valoare” artistică accentuată în colaborarea sa cu arta cuvântului. E tocmai ceea ce se întâmplă în cazul creațiilor vocale ale lui Eugeniu Doga. Muzica sa creează nuanțe de sens, care ridică ascultătorul la înălțimi ce nu pot fi atinse prin puterea altor limbaje.

            Urmărind filmele la care Maestrul Doga a semnat coloana sonoră, observăm că, în multe cazuri, muzica nu doar aprofundează, nuanțează și îmbogățește planurile demersului cinematografic (ceea ce cu adevărat are loc), ci, dacă încercăm, prin efortul imaginației, s-o scoatem din tabloul general, înțelegem că se năruie întreaga construcție artistică. Arta filmului este indispensabilă de arta muzicii. Nu întâmplător încă în perioada incipientă, atunci când frazele personajelor erau scrise pe ecran între cadre, o prezență obligatorie în sală era pianistul, care nu doar „traducea” în limbaj muzical cele întâmplate, dar își aducea contribuția sa indispensabilă la construirea tabloului artistic. Arta muzicii pentru filme este una specifică, care cere de la compozitor o măiestrie aparte. E ceea ce, cu mult succes, o face de-o viață compozitorul Eugen Doga. Deloc întâmplător mulți regizori de film au preferat să colaboraze cu Maestrul. Peste 200 de filme de diferit gen și de spectacole dramatice, pe parcursul cărora își deapănă discursurile sute de melodii, contribuind la realizarea unor pânze cinematografice care rămân în conștiința și sufletul spectatorilor datorită, în mare parte, muzicii – aceasta este una din marile realizări ale compozitorului.

„Legea buclei divine”

Autorul acestor rânduri, în rezultatul analizei a nenumărate creații muzicale din muzica clasică universală, națională, ușoară, populară, religioasă etc., a descoperit un „straniu” fenomen: orice lucrare (cu foarte rare excepţii) îşi începe discursul printr-un „act ceremonial” cu caracter „sacru” sub forma unei „reverenţe” în faţa unei „instanţe superioare”. Şi acest lucru se întâmplă fie la nivel de motiv / submotiv, fie de frază muzicală. Ascultând atent o creație, observăm cum, initial, linia melodică urcă spre un punct culminant care, parcă, o atrage irezistibil, după care  coboară, fie pe linie dreaptă, fie în mici unduiri sau în salturi. Figura pe care o proiectează în spaţiu începutul melodiei capătă forma unei curbe sau a unei bucle, după care creația „îşi caută de drum”. Noi am formulat acest fenomen prin termenul „legea buclei divine”. Aplicând această „lege” asupra creației lui Eugen Doga, am obținut următorul rezultat: muzica sa nu numai că respectă „legea divină” pe deplin, dar face acest lucru într-o manieră accentuată, melodiille sale luându-și avânt „spre înalturi” cu o râvnă deosebită. Prin aceasta, muzica sa rămâne fidelă spiritului muzicii în sensul ei originar - ca fenomen chemat „să înălțe”, precum și în sensul tradițional-clasic al acestei divine arte, creată pe parcursul secolelor de marii ei genii.

 

 

Astăzi trăim alte vremuri decât cele în care a luat naștere, s-a dezvoltat și s-a afirmat în formele sale supreme muzica universală pe parcursul veacurilor. Timpul modern tinde spre alte sonorități, cele care ar exprima (se zice) psihologia și viața omului în secolul tehnologiilor, care tind să domine conștiința noastră, secolul armelor nucleare, al dezechilibrului ecologic, al desacralizării și închinării altor valori. Spiritul „cercului”, ca simbol al armoniei, al cosmosului, al mișcării sferice este înlocuit de spiritul „pătratului” - al vieții „în colțuri”. („Dacă o poezie sau o muzică nu-mi zgârâie nervii, atunci aceasta nu-mi place”, auzisem adineaori un tânăr). E spiritul „pătratului negru”, oare, al incertitudinii, al obscurului? Muzica lui Eugen Doga rămâne fidelă spiritului rotirii-vălsuirii, al „horei”, al cercului. Cu toate că viața este dialectică și „moldovenii când se strâng”, vorba poetului, „la un colț de masă plâng”, iar la altul „cântă”, creația lui Eugen Doga, prin spiritul său, exprimă starea noastră de cânt. Plânsul, ca muzică a „pătratului” colțuros, Maestrul Doga o lasă pentru alți autori. Crezul său - de a scrie „muzică frumoasă”, care să încânte omul, rămâne neschimbat. De fapt, o expresie a Maestrului redă cum nu se poate mai bine „fața” creației sale: „muzică muzicală”. Expresia merită a fi reținută și promovată, or astăzi tot mai insistent ni se propune să îndrăgim un alt fel de „muzică”, una „amuzicală”.

Compozitorul Eugen Doga, alături de alte personalități de vază ale culturii noastre, este membru titular al Academiei de Ștințe a Moldovei. Ce urmărește activitatea unei academii de științe? Descoperiri, desigur. Și dacă savanții din domeniul științei urmăresc invenții științifice, atunci artiștii vin cu invențiile lor, și acestea sunt de ordin spiritual. În cazul lui Eugen Doga una din aceste descoperiri este renumitul Vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară, compus doar în 10 minute! E ceea ce se numește „insight” - moment de „îluminare” a întregii ființe, pe ambele ei dimensiuni: gândire+trăire, însoțit de o puternică „ardere” interioară în procesul căreia apare noul, irepetabilul. Anume așa a apărut această creație, care a făcut înconjurul lumii. Anume din acest motiv ea poate fi numită în deplinul sens al cuvântului „descoperire”. Creația în discuție a devenit echivalentul numelui Eugeniu Doga. Și nu e vorba că maestrul n-ar avea scrisă și altă muzică de o inspirație asemănătoare. Dar acest Vals s-a evidențiat parcă de la sine pentru a deveni „emblema” compozitorului.

Afirmând că niciodată n-a compus cântece pe „texte”, dar numai pe „versuri”, Maestrul adaugă: „Dacă sunt „cuvintele de Pușkin”, înseamnă că alături trebuie de scris „muzica de Doga”. Dar asociația Maestrului cu numele lui Pușkin trebuie făcută și pe alt plan. E vorba de ceea ce poetul exprimă prin fraza Я памятник себе воздвиг нерукотворный: Cioplit-am nu cu mâna, un monument spre care / Vor fi cărări bătute întruna de popor. Prin întreaga sa creație și activitate, prin numele său cunoscut pe meridianele globului și prin care nume este cunoscută și Moldova noastră, prin contribuția adusă  la înflorirea artei muzicale a neamului, Maestrul Eugen Doga și-a zidit monumentul spiritual al vieții, care va fi imprimat în cartea de aur a istoriei culturii noastre. Păstrați iubirea, păstrați, / Păstrați divinul mister. / Păstrând iubirea, păstrăm nemurirea / A tot ce este lin sub cer – se cântă într-un cântec al Maestrului. Și dacă „a cânta înseamnă a iubi”, vorba lui Enescu, atunci Muzica, Iubirea și Nemurirea alcătuiesc o singură substanță.

La mulți ani, Maestre!

 

Ion GAGIM,

profesor universitar, doctor habilitat,

Maestru în Arte

 

---