Sfârşitul anilor `50 ai secolului trecut s-a marcat prin obţinerea multor rezultate impunătoare în domeniul fizicii. În particular, fenomenul supraconductibilităţii, la aproape cinci decenii de la descoperirea lui, rămânea incert. Abia în anul 1957 fizicienii americani J. Bardeen, L.N. Cooper şi J.R. Schrieffer au descoperit un mecanism care îl explica drept rezultat al formării perechilor de electroni legaţi prin intermediul interacţiunii lor cu fononii reţelei cristaline. Perechile de electroni pot lua parte la fenomenul de condensare Bose-Einstein (CBE) şi la formarea stării coerente macroscopice numite „Condensat Bose-Einstein” cu proprietăţi de lichid suprafluid.

 

În 1958, tânărul cercetător-stagiar Vsevolod Moscalenco de la Universitatea de Stat din Chişinău, venit la Universitatea de Stat M.V. Lomonosov din Moscova, a nimerit în vâltoarea, fierberea şi agitaţia enormă, care domneau la seminarele ştiinţifice ale fizicienilor, în special la renumitele şcoli ştiinţifice ale lui N.N. Bogoliubov, L.D. Landau şi  V.L. Ghinzburg, unde se discutau aspecte ale teoriei supraconductibilităţii propuse de Bardeen, Cooper şi Schrieffer. Savanţii conştientizau necesitatea generalizării teoriei existente bazate pe un model ideal al metalului cu o singură bandă energetică a electronilor, ceea ce nu corespundea supraconductorilor reali.

 

Această problemă a fost rezolvată în acelaşi an, 1958, de tânărul cercetător Vsevolod Moscalenco, care a propus, în premieră, modelul supraconductorului cu două benzi electronice suprapuse în regiunea energiei Fermi. Conform teoriei generalizate a supraconductibilităţii, perechile de electroni Cooper au posibilitatea să treacă integral dintr-o bandă energetică în alta, ceea ce dă naştere la interacţiunea electronică inter-bandă concomitent cu cea intra-bandă. Prezenţa interacţiunilor suplimentare a contribuit la creşterea energiei de legătură a perechii de electroni Cooper şi la creşterea temperaturii critice a tranziţiei de fază din starea normală a metalului în cea supraconductoare.

 

Noua teorie a deschis drumul spre a explica existenţa supraconductorilor cu o temperatură critică ridicată, cunoscuţi în literatura de specialitate cu abreviatura  HTSC (high temperature superconductivity). Ea a explicat nu numai calitativ, ci şi cantitativ proprietăţile termodinamice şi magnetice ale supraconductorilor cu două benzi în comparaţie cu modelul monobandă. Lucrarea, elaborată şi trimisă spre publicare în anul 1958, a văzut lumina tiparului în revista „Физика металлов и металловедение”, în 1959. Un an mai târziu fizicienii americani H. Suhl, B.T. Matthias şi L. R. Wallker au elaborat independent teoria supraconductibilităţii cu două benzi, lucrarea respectivă fiind trimisa sub tipar si publicată la sfârşitul anului 1959.

 

Academicianul Vsevolod Moscalenco a pus bazele unei direcţii ştiinţifice noi – cercetarea supraconductorilor cu spectre energetice anizotrope şi multi-bandă. Descoperirea, în anul 1986, în ceramica cu oxizi a supraconductibilităţii la temperaturi înalte (100 K), a influenţat esenţial dezvoltarea de mai departe a teoriei HTSC a supraconductorilor cu multe benzi energetice, iar teoria pe baza modelului V.A. Moscalenco a devenit una clasică. În cadrul şcolii ştiinţifice întemeiate de acad. Vsevolod Moscalenco la Academia de Ştiinţe a Moldovei, au fost susţinute, în decursul anilor, 20 de teze de doctor şi 5 teze de doctor habilitat, care s-au bazat pe sute de lucrări ştiinţifice, inclusiv 6 monografii.

Academician Ion Tighineanu,
prim-vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei