Academician Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe a MoldoveiPentru Republica Moldova limba română a fost o armă de luptă, pentru independență, dreptate, libertate, pentru ca poporul nostru să existe. Din păcate, de la 1989 încoace, în afară de schimbarea grafiei latine, revenirea la denumirea corectă a limbii, puține lucruri s-au schimbat în privința vorbirii și funcționalității ei. Cu regret, ca și până în 1990 și după 1990, există o parte de cetățeni care în general nu vorbesc limba de stat. Consider drept o tragedie acest lucru, pentru că printre ei sunt persoane foarte deștepte și talentate, capacitățile cărora ar putea fi utilizate aici, dar, din păcate, nu se pot realiza în țara noastră. De aceea, doresc ca toți cetățenii în Republica Moldova, de la mic la mare, să aibă oportunitatea de a învăța limba română și de a o vorbi frumos și corect. Cred că guvernarea, instituțiile specializate, autoritățile centrale și locale ar trebui să fie obligate să creeze condiții optime pentru ca toți cei care locuiesc în această țară să învețe limba română, iar peste 25 de ani, limba română să fie utilizată în toate instituțiile și să fie vorbită sută la sută de cetățeni.
 

În acest context, vreau să menționez că Academia de Științe a Moldovei a dat dovada de mare act de curaj încă în anul 1994, atunci când a trebuit să ia o poziție fermă, să se pronunțe clar și argumentat referitor la faptul că limba vorbită în Republica Moldova este limba română.  Mai mult, din 2004, anul în care am fost ales președinte al AȘM, am venit cu inițiativa ca în Academia să organizeze, în fiecare an la 31 august, adunări festive în cadrul cărora să fie prezentate prelegeri academice consacrate limbii române. Inițiativa a demarat cu prezentarea „Testamentului” academicianului Nicolae Corlăteanu, după care au urmat alte 12 mari personalități, precum Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Valeriu Matei. Anul acesta Academia de Științe l-a invitat pe Președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, care va susține prelegerea publică „Limba română, politica și statul de drept”.

Cu ocazia Sărbătorii Naționale Limba Noastră cea Română felicit toți cetățenii țării. Aș vrea să le doresc tuturor celor care locuiesc în Republica Moldova, care s-au născut aici să studieze limba română. Acesta este un element de cultură, patriotism și dragoste pentru țara noastră. Îi invit pe toți să vorbească românește, să vorbească limba noastră. Doar vorbind limba țării te poți considera un adevărat cetățean al ei.

 

 Memrul corespondent Nicolae Bilețchi, doctor habilitat în filologie, profesor universitar

Vorbind despre limba română practicată în Republica Moldova se cuvin, cred, operate azi unele schimbări de accente în abordările de probleme. În primul rând, se impune stoparea discuțiilor în jurul problemelor; ce limbă vorbim, prin ce se deosebește așa-zisa limbă moldovenească de limba română, cu care jonglează până acum cei ce nu vor să studieze limba noastră literară - limba română, or, o fac, după cum azi a devenit foarte clar, cei ce vor s-o folosească în cu totul alte interese - mercantile, politice sau de altă nuanță. Adevărul că în Republica Moldova limba literară e limba română e de acum arhicunoscut. El a fost discutat în cadrul polemicilor republicane și mondiale cu teza stalinistă despre cele așa-zise două limbi, a fost confirmat științificește în 1994 de către savanții Academiei de Științe a Moldovei în răspunsul lor la cererea Președintelui Parlamentului de atunci, dl Petru Lucinschi, a fost reconfirmat prin Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.51 (vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova  din 27 decembrie 2013).

 

În prezent limba română literară se vorbește în aparatul de stat, în centrele științifice, în  instituțiile de învățământ, școlile de toate rangurile, la radio și televiziune, în presă și –principalul - toți o recunosc, nimeni nu o pune la îndoială, în afară de câțiva sforăitori care, pentru a fi contabilizați, ne ajung  numai degetele de la o mână, dar care s-au specializat în zgomote aducătoare de mari venituri personale, că de cele de conștiință ne e rușine să mai vorbim. Cred că e suficient pentru orice om  care se consideră cult și nu mai dorește să se antreneze în discuții inutile și dezumanizatoare. Tot în cadrul acestor discuții a fost clarificată și problema că așa-zisa ,,limbă moldovenească” științificește nu e altceva decât graiul moldovenesc al limbii române literare de care ne folosim. Cred că motivările aduse în susținerea și acestei teze sunt prea deajuns, dacă nu vrem cumva să clătinăm mult prea înțeleptul proverb, că e suficient un singur băț ca să stricăm un car de oale. Că bățul are psihologia lui - cea demagogică.

 

Se cuvin noi abordări în studierea limbii literare române în Republica Moldova. Să nu ne referim azi în emisiunile televizate, radiofonice și în presă atât de mult la greșeli, ceea ce, evident, e necesar, dar totuși puțin productiv, ba chiar obositor, ci să ne concentrăm atenția la schimbările în graiul oamenilor din ultima vreme în cadrul diverselor interviuri, declarații, note publicistice, la limbajul emisiunilor pentru copii. O simplă comparație a acestor manifestări de azi cu cele din anii 80 ai secolului XX ne conduc la conștiința că schimbările proclamate de trecerea la limba literară română sunt și uluitoare, și obligatorii de noi concluzii de viitor.                                            

 

Revenirea la alfabetul latin a fost o cucerire, desigur. Or aceasta a fost o aspirație națională istorică și pentru aceasta s-a dus o adevărată luptă intelectuală, pe alocuri aprigă. Și iată că alfabetul latin l-am re-obținut, limba română „a revenit la ea acasă” în Republica Moldova. O avem în cărți, o avem în instituțiile de învățământ la orele de limba română, o avem în documentele reglatoare. Dar n-o avem „pe limbă”, adică în vorbire, n-o avem în viața de toate zilele.

 

De regulă, noi încercăm să soluționăm o anumită problemă în mod „parcelar” – în afara unui sistem. Iar un sistem, după cum știm, este alcătuit din mai multe elemente corelate. În cazul limbii uităm că limba / limbajul este legat direct de gândire (după cum spune psihologia). Or gândirea noastră (la nivel de societate) continuă să rămână una de tip „folcloric”. Gândim „folcloric” – vorbim „folcloric”, adică în dialect popular. Studiem limba în școli, susținem examene, chiar examene de BAC, o studiem la facultăți, ca specialitate (ca lingviști și ca profesori de limbă), dar continuăm, în viața de toate zilele, să vorbim limba „satului” (și nu a Statului). Mai uităm că limba / limbajul este legat (ă) direct de intelect, de inteligență. Și care-i nivelul inteligenței noastre generale? Limba mai este legată de cultura generală a omului. Și care-i ea, pentru o mare parte a societății? Limba literară o avem în manuale, în dicționare, încercăm s-o respectăm întrucâtva la diferite ședințe,  dar nu cu prea mare efort sau „mustrare de conștiință” atunci când „dăm pe alături”. Avem proiecte de cercetare științifică pe subiectul limbii, facem cercetări, cheltuim bani. Dar cine și cum urmărește rezultativitatea acestor proiecte? Care-i aspectul „transferului tehnologic” aici – adică impactul asupra stării reale a limbii vorbite în societate? În cazul științelor reale / exacte se cere obligatoriu un „rezultat” real. Și dacă el nu există, se bate alarma, se retrage finanțarea, se sancționează cumva. Dar cum se face acest lucru în cazul științelor umanistice? Cui i-a fost retrasă finanțarea sau cine a fost „sancționat” pentru faptul că societatea continuă să vorbească stâlcit, continuă să aibă o cultură pe care o avem?

 

Deci, a evoluat limba română de la 90 încoace? E trist să constatăm că n-a evoluat. Care este destinul Limbii Române astăzi? E unul trist. Am vorbit, poate, dur, dar „dur” este rădăcina cuvântului „durere”. Am vorbit dur pentru că mă doare. Și am mai vorbit dur, pentru a încerca să punem corect diagnoza, și a nu ne îmbăta cu apă rece, declarând frumos pe la manifestări oficiale că „avem limbă” și mergem bine pe această dimensiune. Un medic, pentru a trata o maladie, trebuie să fie „dur” în a pune corect diagnoza, dar nu trebuie să ascundă boala. Altfel pacientul e sortit. Așa și noi trebuie să fim – exigenți, responsabili în a pune corect diagnoza. Și atunci poate vom găsi și tratamentul adecvat.

Trebuie să vorbim LIMBA, nu să vorbim DESPRE limbă. Căci noi cam aceasta facem...

Sintagma „limba română” mă trimite în mod firesc la identitatea lingvistică, etnică și culturală (inclusiv, în sens metafizic) a românilor basarabeni, dar mai ales  la toate derapajele acestui anevoios parcurs identitar. Obținerea independenței, în urmă cu 27 de ani, a orientat destinul limbii române în Basarabia spre un făgaș al normalității. Copii au avut șansa de a studia în grafia latină, din manuale românești. Majoritatea profesorilor, fiind însă descinși din sistemul sovietic, aveau o conștiința lingvistică destul de șubredă, dacă nu chiar alterată, cunoștințe precare și discipolii de cele mai multe ori n-au avut alte modele de conduită lingvistică decât cărțile și exercițiul autodidact.Instruirea proastă a fost susținută în acești ani și de instrumentalizarea mentalității moldovenilor în spiritul fobiei pentru tot ce-i românesc, în primul rând, pentru limba română. Cele câteva „argumente” primitive ale ideologilor moldoveniști au reușit să cultive suficiența și să mențină în societate handicapul conștiinței lingvistice.

 

Cu toate acestea, în ultimii 27 de ani, situația lingvistică s-a ameliorat. Cei mai mulți dintre moldovenii cu descernământ și cât de cât alfabetizați nu se mai proptesc azi în dilema: limba e română sau moldovenească. Sau cel puțin nu fac distincție disonantă între acestea. Problemele acute țin de exprimarea corectă (calchierile după limba rusă fiind pe primul loc), de recidivele limbii de lemn și atitudinea indiferentă a conaționalilor față de felul în care vorbesc. În plus, în multe dintre cărțile de aici, nemaivorbind de actele administrative, lipsește suplețea expresiei, paleta diversă de nuanțe ale limbii literare, limbajul subtil și rafinat, care sunt semnalmentele unei asimilări îndelungate și  organice a culturii românești.

 

Aș greși prin exces de pesimism dacă nu i-aș vedea totuși pe acei tineri de azi bine școliți sau pe intelectualii veritabili care vorbesc și scriu într-o limbă română ireproșabilă. Prezentul și viitorul limbii românii prin ei se revendică.

 

Zilele trecute, pe reţelele de socializare a devenit viral un reportaj cu discursul alambicat al unei semeţe doamne cu profil debordant despre Ziua Independenţei. Limbajul cetăţencei, aproape ireal, demonstra o deficienţă crasă de logică şi de coerenţă, însoţită de o mimă serioasă, de certă competenţă. Nu, nu voi vorbi acum despre faptul că imaginea aceasta psihanalizabilă reflectă semnificativ situaţia limbii române în R. Moldova, chiar dacă, cred eu, un scriitor cu un bun simţ satiric ar putea crea un portret fiziologic reprezentativ în multe sensuri, inclusiv în cel al locului pe care cultura îl ocupă în statul nostru. Nu este aceasta problema care mă frământă, căci se ştie că şi în ţările cu o istorie mai fericită există un număr mare de indivizi al căror nivel de cultură şi de instruire lasă de dorit.
Întrebarea este de ce nu am înţeles în cei 25 de ani de gestionare independentă a destinului nostru că acei puţini intelectuali talentaţi, în mod special tinerii care au ales să rămână aici în R. Moldova, trebuie susţinuţi în toate felurile posibile pentru ca ei să se configureze în modele de urmat în societate. Mă refer inclusiv la aspectul material: nu trebuie să ne aşteptăm că tinerii vor alege un viitor de cercetător, de profesor sau de inginer cu un salariu mai mic decât, spre exemplu, al unui coafor sau al unei manichiureze cu studii asistate timp de două luni. 
În mod sigur, ei, tinerii, nu vor alege un viitor de pensionar care, muncind toată viaţa pentru ţara sa, la bătrâneţe va fi nevoit să cerşească pâine de la moldovenii care au contribuit în alte ţări mai convenabile la momentul dat. Foarte puţini copii sau tineri privind televiziunea naţională, ce abundă în emisiuni despre leliţe din lumea mondenă ale căror cunoştinţe se limitează la nuanţele de culoare ale ojei de pe unghiile lor bine îngrijite prin saloanele de frumuseţe, vor alege să trudească asupra cărţii ani la rând ca, într-o zi, intelectual gata format cu mijloace în mare parte proprii să facă voluntariat, inclusiv la puţinele emisiuni la care este invitat uneori să vorbească sau să-şi scoată cărţile în tiraje de o sută de exemplare fie cu banii proprii, fie, dacă are noroc şi relaţii pe la ministere, graţie acelor minuscule contribuţii venite din partea statului. Şi cât de jalnic arată el, autorul de cărţi în limba română, când efortul lui rămâne aproape necunoscut. Cine ar dori să urmeze astfel de exemple? Care sunt soluţiile? Cinstiţi-vă, oameni buni, intelectualii şi situaţia limbii române se va normaliza de la sine din generaţie în generaţie, cu fiecare emisiune, cu fiecare articol, cu fiecare carte!

 

  Adriana CAZACU, doctor în filologie, conferențiar universitar, decanul Facultății de Litere a Universității de Stat din Moldova      
La 31 august cetăţenii Republicii Moldova marchează sărbătoarea „Limba noastră cea română” și orice aniversare constituie un prilej de reflecţie în legătură cu soarta limbii române. De la an la an ne întrebăm în ce măsură s-a schimbat situaţia glotică în țara noastră. Astfel, constatăm că tot mai mulţi basarabeni vorbesc o română corectă, având o exprimare fluentă şi dezinvoltă, remarcăm că o pleiadă de intelectuali mai tineri, specialişti din diferite domenii (medicină, inginerie, politică, juridică etc.) posedă un limbaj specializat adecvat, există tendința de a utiliza mai multe neologisme, ne-am debarasat într-o oarecare măsură de rusisme. Procesul de redresare decurge lent, dar există progres.
           
Glotonimul „limba română” rămâne a fi în continuare mărul discordiei, cu care jonglează politicienii, foarte abil, de altfel, ori de câte ori e nevoie. În fiece campanie electorală  folosesc, nediferenţiat, acest instrument de manipulare. Cei „de stânga” îi sperie pe alegătorii rusofoni prin ideea studierii forţate a limbii române, iar cei „de dreapta” îşi sensibilizează simpatizanţii, invocând pătimirile limbii lor materne. 

Semnalăm faptul că legislaţia lingvistică moldovenească este imperfectă și că legea „Cu privire la statutul limbii de stat în Republica Moldova” are un caracter liberal, îngăduitor. În continuare nu se vorbeşte româneşte în toate instituţiile statale, iar în legătură cu această stare de lucruri, nu este suficient să ne exprimăm regretul că nu există destulă voinţă politică din partea guvernanţilor democraţi pentru a asigura limbii române statutul de limbă oficială unică. Timpul lamentărilor, căutării vinovaţilor şi a scuzelor a trecut și, probabil, ar trebui să nu mai fim atât de îngăduitori cu noi înşine și să manifestăm mai mult respect pentru limba ce-o vorbim. Şi dacă „limitele limbii mele reprezintă limitele lumii mele” (Ludwig Wittgenstein), înseamnă că ar trebui să ne preocupe mai mult, pe fiecare în parte, nivelul de cunoaştere a limbii materne. Ne suntem datori nouă, ca purtători ai acestei limbii şi ca patrioţi. Este impetuos necesar ca, indiferent de domeniul în care activăm, să oferim un exemplu de cultură lingvistică şi totodată să modelăm vorbitori elevaţi ai limbii române.

  

Mai rezonabil pentru un observator – pentru că asta e ceea ce facem noi, cercetătorii, în primul rând, observăm fenomene ca să avem ce interpreta sau evalua – e să constate schimbările.
 

Vorbind despre schimbările prin care a trecut statutul limbii române în Basarabia după 1989, trebuie să ținem cont de faptul că teritoriul actual al Republicii Moldova nu se suprapune decât parțial peste cel al Basarabiei istorice, iar teritoriul aflat sub controlul autorităților centrale nu se suprapune nici el, decât parțial, peste ceea ce se numește Republica Moldova. Ținând cont de acest lucru, există cel puțin șase aspecte care trebuie menționate pentru o imagine adecvată.
 

În primul rând, vorbirea în limba română în Republica Moldova. Din fericire, ea devine mai naturală, mai firească pe an ce trece – mai puțin căznită, pe de o parte, și mai puțin temătoare de ce o să zică alții, atât cei care vorbesc alte limbi, cât și cei care o vorbesc firesc pentru că nu au trecut prin ceea ce am trecut noi după 1812, apoi după 1944. Avem, desigur, două extreme: hipercorectitudinea și imitarea accentului bucureștean, care o naște pe cealaltă, insistența pe particularitățile regionale; din fericire, majoritatea vorbitorilor cad undeva pe la mijloc.

 

Ascultarea limbii române – sau auzirea ei – a devenit și ea mai firească, un corelat al vorbirii, până la urmă. Scrierea în limba română poate fi judecată din două perspective: autorii originari din Republica Moldova au o nișă aparte, destul de apreciată, în spațiul literar de peste Prut; în unele cazuri, sunt chiar în avangardă, în altele se bucură de succes comercial. În același timp – judec din perspectiva de lector universitar, care are și colegi care predau limba română în școli – avem două extreme și la nivelul scrierii cotidiene în română: scrisul prețios, expresie a cultului neologismelor (în mare măsură semn al unui complex de inferioritate) și greșelile elementare – nu doar calcuri și împrumuturi nejustificate din alte limbi sau cratime plasate greșit, dar chiar și lipsa acordului dintre subiect și predicat. Dacă vorbirea e mai firească, scrierea e încă un efort.

 

Lectura textului scris în română, ca și scrierea, are unele probleme. În primul rând, accesibilitatea materială, ca să zic așa: cărțile în rusă sunt ieftine și multe, cele în română – cu tot efortul lăudabil al editorilor, librarilor, bibliotecarilor și asociațiilor – încă au mult de recuperat, și mai trebuie să ținem cont și de accesibilitatea edițiilor electronice în engleză, deseori gratuite, cu singura condiție să ai acces la internet. Dar și un gen de accesibilitate pe care l-am putea numi intelectuală: unii studenți rămân descurajați nu atât din cauza dificultății conținutului unor texte, ci din cauză că utilizarea limbajului le rămâne străină: s-au deprins, de pe băncile școlii, cu texte simple, uneori chiar simpliste, de manual – pe care le iau drept etalon pentru cum trebuie să arate un text scris în română.

 

Ultimele două aspecte pe care le-aș menționa sunt și ele strâns legate.

Primul ar fi modul în care ne numim limba. Aici aș face doar două constatări. Am auzit de la un alolingv un lucru care, până la urmă, pare de bun simț: înțelegeți-vă întâi voi între voi care e limba pe care o vorbiți, apoi o voi învăța și eu. Dar – și asta e pentru mine prilej de bucurie (ce straniu e când normalitatea devine prilej de bucurie – ne-am deprins cu asta și uităm să ne mirăm) – din ce în ce mai mulți cunoscuți de-ai mei alolingvi vorbesc o română mult mai firească (și nu se tem s-o numească română) decât unii foști colegi de la facultatea de litere. Mi se pare firesc – a o numi română înseamnă a-ți seta un standard, și a te raporta continuu la el.

 

La nivelul recunoașterii oficiale a statutului – și denumirii – limbii nu am decât să mă bucur (și să mă mândresc) că instituția la care lucrez, Institutul de Filologie al Academiei de Științe, a insistat mereu că trebuie să spunem lucrurilor pe nume; timid, după gândiri și răzgândiri celebre, guvernarea a luat și ea unele decizii, deși prea târziu, mă tem.

 

Generalizând, aș putea spune că la nivelul elementar și primar, cel al conversației în română, lucrurile au revenit, mai mult sau mai puțin, la firesc. Și asta e suficient pentru a-mi da speranța că vor reveni la firesc și în celelalte domenii. Pentru că cel care vorbește o română bună – și vorbim bine o limbă când o auzim vorbită bine în jur – nu se teme s-o numească română și nu ezită s-o recunoască și s-o iubească în texte bine scrise, din orice zonă a spațiului lingvistic românesc ar veni ele.