Nicolae ENCIU,
doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific principal
la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

În una din lecţiile sale de deschidere la Universitatea din Bucureşti, marele istoric prof. Nicolae Iorga avea să constate, şi pe bună dreptate, că „asupra niciunuia din genurile de cunoaştere omeneşti, părerile, în toate timpurile, n-au fost mai felurite decât asupra istoriei”. Tot Nicolae Iorga definea ştiinţa istorică drept „expunerea sistematică, fără scopuri străine de dânsa, a faptelor, de orice natură, dobândite metodic, prin care s-a manifestat, indiferent de loc şi timp, activitatea omenirii”.

Având în vedere specificul, dar şi importanţa deosebită a acestui gen de „cunoaştere omenească”, marele istoric îşi atenţiona colegii de breaslă, că „munca personală în istorie urmăreşte adevărul înainte de toate”.

Considerat din acest punct de vedere, interviul dr. Şerban Milcoveanu „Secretele Basarabiei” respectă, din câte se poate constata, un singur îndemn al prof. Nicolae Iorga, - cel referitor la „frumuseţea (citeşte: aspectul exterior, de faţadă) în scrierea istoriei”. Cât priveşte avertismentul Profesorului că „multe sunt condiţiile pe care trebuie să le întrunească istoricul, şi e greu să le întâlneşti reunite la acelaşi om”, deoarece „nu toţi cei ce scriu istorie sunt istorici”, ci, „pe lângă aceştia sunt diletanţi şi popularizatori, care n-au baza materială de nevoie sau nu supun la critică proprie izvoarele”, - cert este că distinsul intervievat a considerat să facă totalmente abstracţie, acordând preferinţă „dezvăluirii” unor extrem de incitante şi cu mare priză la tinerii cititori „secrete” din istoria Basarabiei, care însă, - vorba lui Nicolae Iorga, - „n-au baza materială de nevoie” şi nici nu sunt supuse la „critică proprie izvoarele”.

Fără a urmări neapărat o demitizare a „secretelor” Basarabiei, ci doar o succintă şi lapidară analiză critică a „bazei materiale” a acestora, vom proceda, în cele ce urmează, la un exerciţiu de verificare a celor mai neverosimile „secrete”, pe care intervievatul le apreciază drept „contribuţii originale la istoriografia problemelor politice în legătură cu Basarabia”.

1. Este perfect adevărat că, până în 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost parte integrantă, organică, fără nicio specificitate, fără nicio organizare teritorial-administrativă ce i-ar fi conferit cea mai mică autonomie faţă de celelalte zone din Moldova. La fel de adevărat este şi faptul că termenul de Basarabia a fost utilizat şi până la 1812, însă desemna exclusiv Bugeacul, - o zonă restrânsă de la nordul gurilor Dunării aflată sub dominaţie otomană.

Confuzia apare începând cu anul 1812, când ruşii şi-au făurit un alibi pentru raptul teritorial săvârşit pe seama Moldovei. Ei au profitat de faptul că lumea europeană nu putea şi nici nu avea vreun interes să facă o deosebire între Basarabia adevărată, căreia i se mai zicea şi Bugeac, şi Basarabia inventată de ruşi în timpul tratativelor cu Franţa între anii 1807-1808, interpretând noţiunea de Basarabia mai larg, nu numai privind Bugeacul, ci întreg teritoriul cuprins între Nistru şi Prut.

Totodată, pe cât de adevărat este că ruşii au instituit o ocupaţie militară, politică, administrativă, economică şi culturală a teritoriului dintre Prut şi Nistru, pe atât însă de falsă este afirmaţia dr. Şerban Milcoveanu, cum că ruşii ar fi interzis numele de „moldovean” şi „chiar l-au prigonit”. Este suficient să consultăm, cel puţin, materialele recensământului populaţiei Imperiului Rus din 28 ianuarie 1897, pentru a constata că în Basarabia, în acel an, au fost recenzaţi 920.919 de moldoveni constituind 47,58 % din totalul celor 1.935.412 de locuitori ai guberniei, iar „limba moldovenească” (aşa figurează în materialele recensământului) a fost considerată limbă maternă de către 469.852 de bărbaţi şi 451.067 femei.

2. În 1924, Stalin a fondat nu „aşa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească”, ci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în componenţa Ucrainei Sovietice, şi nu la Tiraspol, ci la Balta, în timp ce Tiraspolul devine capitala RASSM din 1929, după ce în 1927 obţinuse statutul de oraş. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească va fi creată nu în 1924, aşa cum susţine dr. Şerban Milcoveanu, ci la 2 august 1940, prin adoptarea legii „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti” de către Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS.

La fel de incorectă este şi afirmaţia dr. Şerban Milcoveanu, cum că „de atunci (din 1924.- N.n.) nu se mai întrebuinţează de ruşi cuvântul „Basarabia”, ci cuvântul „Moldova”. Este suficient de remarcat că, începând cu aprilie 1925, la Moscova a fost constituită şi a activat, până în 1940, o întreagă Societate a Basarabenilor, care din 1926 a editat şi o revistă – Basarabia Roşie (Красная Бессарабия).
3. În continuarea interviului, relatările autorului trec realmente în domeniul fantasticului. În accepţia dr. Şerban Milcoveanu, în privinţa Basarabiei trebuie neapărat să avem în vedere două lucruri distincte: a) „ceea ce istoriografia tace”, respectiv, „ascunde nişte secrete” şi b) „secretul” pe care intervievatul îl deţine din destăinuirile Alexandrinei Russo, fiica lui Alecu Russo.

Aşadar, ce „ascunde istoriografia” (cărei ţări)?

a) Faptul că în 1916, ca urmare a schimbării guvernului la Petrograd, au început tratative secrete între Germania şi Rusia în vederea încheierii unei păci separate, iar pacea dintre ruşi şi germani urma să se facă cu împărţirea teritoriului României. Astfel, ruşii urmau să ia Moldova până la Carpaţi, Galiţia urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria ar fi primit Valahia (Muntenia) şi Oltenia. Pentru a putea fi împărţită astfel, România, care se afla în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziţii de beligeranţă, ceea ce s-a şi realizat, în opinia dr. Şerban Milcoveanu, prin „momirea” României cu ofensiva simulată a armatei generalului rus Brusilov în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei. Ruşii însă „n-au făcut nimic şi armata lui Brusilov a rămas acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, aşa că am fost imediat învinşi şi a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpaţi, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi, unde am rezistat cât am putut”.

Frumoasă poveste! Atât doar că această poveste nu este nicidecum „ascunsă de istoriografie”, ci vehiculată chiar cu deosebită insistenţă în actuala istoriografie din Federaţia Rusă.0

Oricum, din cele „destăinuite” de autor, în ce ar consta „marele secret” ţinut „ascuns” în „istoriografie”? Nu este deloc clar, istoriografia cărei ţări este vizată de dr. Şerban Milcoveanu, deoarece noua istoriografie rusă nu mai face nici un fel de secret din faptul, că unul din obiectivele prioritare ale Rusiei ţariste în Primul Război Mondial a constat în cucerirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, iar, pentru a-şi atinge obiectivul strategic râvnit de-a lungul secolelor, Rusia avea nevoie stringentă de un spate sigur al frontului, respectiv, de includerea cât mai strânsă a României, dar şi a Bulgariei, în sfera sa de influenţă.

În aceeaşi istoriografie recentă a Federaţiei Ruse, - din care, se vede, „s-a inspirat” şi protagonistul interviului cu pricina, - sunt vehiculate şi alte planuri, chiar mai năstruşnice decât cele povestite de către dr. Şerban Milcoveanu, vis-à-vis de intenţiile Rusiei faţă de România ca entitate statală. Esenţial este de reţinut că, în toate planurile de acest fel, menţinerea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist constituia „argumentul” (dar şi instrumentul) principal al Rusiei de aliniere benevol-forţată a factorilor de decizie de la Bucureşti la propriile interese geopolitice. Deţinând Basarabia, Rusia avea posibilitatea de a şantaja în permanenţă Guvernul României cu „reunificarea Moldovei” în propriul interes, altfel spus, cu anexarea întregii Moldove, nu numai a Basarabiei.

A fost un adevărat noroc al României de a-l fi avut, în acea perioadă, în fruntea guvernului pe Ion I.C. Brătianu, care, perseverent şi vizionar, a urmărit, prin toate acţiunile sale, intrarea în război a României la momentul oportun şi doar după luarea unor măsuri de asigurare a succesului acţiunii. Aşa cum a şi declarat la 20 mai 1915, „nu pot să-mi angajez ţara în luptă, fără a-mi garanta dinainte viitorul”, - obiectiv realizat cu indiscutabil succes.

Este adevărat, însă, că o analiză retrospectivă a planului de război „Ipoteza Z”, care alocase 80 % din armata română pentru eliberarea imediată a Transilvaniei şi doar un efort secundar în sud, împotriva Bulgariei, după un interval de 10 zile, arată că accentul ar fi trebuit pus exact invers: o operaţiune de menţinere a frontului pe linia Carpaţilor, în timp ce majoritatea forţelor armate române ar fi înaintat în Bulgaria, pentru a face legătura cu armata aliată de la Salonic.

Precum bine se ştie, această din urmă strategie nu a fost acceptată, şi nu din vina generalului Brusilov, ci datorită dorinţei României de a-şi „elibera” fraţii „de sub jugul maghiar”, cum se afirma în acea perioadă.

b) Un al doilea lucru pe care „istoriografia îl ascunde”, în opinia dr. Şerban Milcoveanu, este „ce s-a întâmplat la conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 în legătură cu România”, avându-se în vedere pretinsele intenţii ale preşedintelui SUA, W. Wilson, de a face „Israelul european în Basarabia”. Aşa cum acele intenţii au eşuat, „unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american şi italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu şi de parlamente”.

Este o altă afirmaţie falsă a dr. Şerban Milcoveanu, ştiindu-se din orice manual de istorie contemporană, că actul unirii Basarabiei cu România a fost recunoscut prin Tratatul semnat la Paris la 28 octombrie 1920 de către reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei, pe de-o parte, şi ai României, de cealaltă parte. Marea Britanie a ratificat tratatul respectiv la 14 aprilie 1922, Franţa la 24 aprilie 1924, Italia la 22 mai 1927, iar România l-a ratificat la 19 mai 1922. Japonia nu a ratificat Tratatul, în schimb SUA îl vor recunoaşte de facto şi de jure începând de la 1 iulie 1933.

Aşadar, nici acest „mare secret” al dr. Şerban Milcoveanu nu se adevereşte, fiind prezent şi dezbătut pe larg în istoriografia contemporană şi fără careva semnificaţii pentru „ce s-a întâmplat la conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 în legătură cu România”.

4. Nu este corectă nici afirmaţia dr. Şerban Milcoveanu, cum că România interbelică nu ar fi făcut investiţii industriale pe teritoriul Basarabiei, „lăsând-o numai agricolă, viticolă şi zootehnică”.

Continuând, este adevărat, să rămână preponderent şi chiar covârşitor agricolă, viticolă şi zootehnică, industria Basarabiei a făcut, totuşi, în cei doar 22 de ani ai perioadei interbelice, progrese notabile. Şi acest lucru s-a întâmplat, în mare măsură, datorită politicii promovate de guvernele României din acei ani: 54,5 % din totalul întreprinderilor industriale basarabene sau 15.252 în cifre absolute au fost înfiinţate în perioada 1919-1930 şi doar 8,8 %, în anii 1914-1918; în acelaşi timp, 68,0 % sau 20.440 întreprinderi comerciale şi 67,8 % din totalul întreprinderilor de credit au fost întemeiate după 1919. Începând cu anul 1919, numărul întreprinderilor industriale a crescut la 147,1 %, acela al industriei metalurgice la 151,7 %, al industriei textile la 68,7 % şi al industriei chimice la 70 %.

Aceste fapte, reale şi verificabile, are în vedere dr. Şerban Milcoveanu, afirmând că România interbelică „nu a făcut investiţii industriale pe teritoriul Basarabiei”?

5. Un alt „adevăr”, scos din „marele anonimat” de către dr. Şerban Milcoveanu, ar consta în faptul că Basarabia interbelică era socotită un fel de „ladă de gunoi” de către guvernul central de la Bucureşti.

În realitate, însă, intervievatul nu face decât să preia, - necritic, evident, şi fără a-şi dezvălui „sursa de inspiraţie”, - nişte titluri stridente din presa interbelică şi, mai concret, de la Romulus Dianu, care şi-a publicat în anii ’20 o serie de articole în presa basarabeană, cu genericul „Basarabia, groapa cu mistere”. Din câte se ştie, însă, în vâltoarea luptelor acerbe dintre partidele politice, presa românească, inclusiv cea basarabeană, deseori recurgea la exagerări şi enormităţi fără suport real. Vezi exemplul lui Geo Bogza.

6. Nu este adevărată nici afirmaţia dr. Şerban Milcoveanu, cum că administraţia de la Bucureşti ar fi favorizat anumite naţionalităţi din componenţa statului român, în detrimentul grosului populaţiei. Este un adevăr la îndemâna oricui că, la nivel legal şi constituţional, tuturor etniilor conlocuitoare din România interbelică li s-a asigurat deplina libertate de a-şi dezvolta limba şi cultura proprie, drepturi şi libertăţi determinate prin legi fundamentale, elaborate de corpurile legiuitoare ale României. La baza stabilirii drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre stat şi minorităţile etnice, lingvistice şi religioase, principiul călăuzitor a fost interesul general al statului român şi toleranţa şi respectul reciproc.

7. În fine, nu însă şi în ultimul rând, „secretul” poate cel mai derutant şi ofensator în egală măsură al dr. Şerban Milcoveanu, pe care îl „destăinuie” publicului cititor constă în povestea, cum că, dorind să obţină cu orice preţ votul deputaţilor basarabeni din Sfatul Ţării în favoarea unirii cu România, Constantin Stere, - „care era o personalitate, om de cultură, rectorul Universităţii din Iaşi”, - „s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau bani. A strâns monede de aur şi a cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să voteze unirea cu România”.

Şi tot aşa mai departe cu interminabilele „secrete ale Basarabiei”. Ne măgulim, cel puţin, cu faptul că dr. Şerban Milcoveanu recunoaşte, totuşi, că „basarabenii nu au primit banii”. Şi slavă Domnului!

Şi totuşi, nu au votat unirea cu România! Au trebuit să fie aduse două regimente de artilerie româneşti, ca să-i determine pe deputaţii basarabeni din Sfatul Ţării „să voteze mai repede unirea cu România”.

De fapt, fără a mai intra în polemici inutile pe acest subiect, este de reţinut că poveştile de acest fel cu „mituirea” deputaţilor Sfatului Ţării şi votul majoritar în favoarea unirii Basarabiei cu România, obţinut prin şantaj şi ameninţarea baionetelor armatei române au fost demolate în mod categoric în chiar perioada dintre cele două războaie mondiale de către înşişi deputaţii Sfatului Ţării. Nimeni altul decât marele patriot Pantelimon Halippa a ripostat unor atari injurii următoarele: odată ce deputaţii basarabeni fuseseră „mituiţi”, la ce bun să-i mai şi terorizezi cu aplicarea armelor, sau viceversa? Şi cum puteau fi, eventual, mituiţi atâţia deputaţi din Sfatul Ţării, fără să se fi produs un scandal de proporţii nu numai în viaţa politică a României, ci chiar pe un plan mai larg? În definitiv, cum poate fi pus, într-un atare mod, sub semnul întrebării patriotismul, dragostea deputaţilor faţă de poporul Basarabiei şi bunele lor intenţii faţă de destinul acestuia? Să fi fost ei mânaţi doar de dragul „monedelor de aur”?

8. Constatăm cu regret faptul, că actuala etapă a regândirii și rescrierii istoriei naționale se produce într-un context, în care cercetarea istorică și istoricul de profesie se confruntă cu o serie de factori perturbatori și defavorabili, în șirul căror lansarea și vehicularea unor teze fanteziste, vădit eronate, fără vreo acoperire documentară și chiar în contradicție cu logica elementară și bunul simț devin fenomene tot mai des întâlnite și mai alarmante.

Întrucât ”cultura elitistă”, respectiv, știința istorică academică pătrund prea puțin și anevoie în rândul maselor largi ale populației, nefiind adaptate nevoilor lor, presa, radioul, televiziunea – toate suportând mai mult sau mai puțin influența diferitelor forțe politice și grupuri de presiune, mai ales a celor financiare, - oferă în schimb publicului o cultură-marfă, respectiv, o istorie vulgarizată, simplistă și mitologizată, devenind, astfel, puternice instrumente de propagandă și de manipulare a maselor în sprijinul unei/unor ideologii. De cealaltă parte publicul de rând, - subiect prezumtiv al istoriei și preocupat de cunoașterea trecutului, - conștientizează doar arareori diferența dintre istoria ca realitate și istoria ca reconstituire. Ca urmare a acestei situații paradoxale, publicul vrea, pe de o parte, o ”istorie adevărată”, pe de altă parte, însă, receptează necritic și chiar acordă preferință oricăror istorii poetizate sau narative.

Astfel devine posibil că persoane fără vreo tangență specială cu cercetarea istorică propriu-zisă se consideră ”chemate” sau îndrituite să aducă ”contribuții originale la istoriografie” prin ”dezvăluirea” unor pretinse ”secrete” și scenarii apocaliptice din istoria Basarabiei, fără a se mai obosi să respecte şi rigorile cercetării științifice, fără a mai invoca și documentele cu pretinsele ”secrete”.

Deloc întâmplător, sunt atacate și denaturate anume momentele nodale, cruciale din istoria noastră națională (1812, 1917/1918, 1924, 1940, 1944, 1989/1991), făcându-se abstracție de rezultatele obținute în ultimele două decenii de către istoricii de profesie din Republica Moldova și de peste hotarele ei, care au reușit să pună în adevărata lumină respectivele evenimente istorice, prin editarea unor monografii, culegeri de documente și lucrări de sinteză de o valoare științifică unanim recunoscută și apreciată în mediile academice și în cele universitare. Deloc întâmplător și faptul că, în chiar anul în care marele om politic, ideolog și scriitor Constantin Stere împlinește 150 de ani de la naștere, este supus unor atacuri virulente, - la fel cum a fost defăimat, criticat și contestat pe nedrept de-a lungul întregii sale activități publice, - insinuându-se cum că ar fi obținut votul majoritar al Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România prin ”cumpărarea” deputaților basarabeni. Aceluiași tratament denigrator sunt supuși și liderii marcanți ai vieții politice, social-economice și științifico-culturale din Basarabia interbelică – Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu ș.a.

9. Pornind de la pericolul tot mai pronunțat și mai amenințător al manifestării amatorismului și diletantismului în mass-media, dar și în unele cercuri pretins ”științifice”, interpretarea, de cele mai dese ori, voit eronată, subiectivă și tendențioasă a evenimentelor și proceselor istorice decurse în spațiul istoric al Republicii Moldova, considerăm că actuala situație extrem de complicată și confuză din cadrul științei istorice academice solicită o intervenție de urgență și eficientă a factorilor de decizie politică, care să conducă la ameliorarea stării de lucruri în acest domeniu vital pentru evoluția de ansamblu a Republicii Moldova.

Așa cum în majoritatea statelor rezultate din destrămarea fostei Uniuni Sovietice se atestă o preocupare sporită față de trecutul istoric și cercetarea istorică, - prin elaborarea de politici guvernamentale care să susțină domeniul respectiv, Republica Moldova ar trebui să urmeze același exemplu, pentru a conferi științei istorice și cercetării științifice în acest domeniu un statut pe potriva importanței deosebite a acestei activități în formarea actualelor generații.

Un prim pas pe calea conferirii acestui statut ar putea consta, în opinia noastră, în crearea unei Comisii specializate de Istorie, sub egida Președinției Republicii Moldova, compusă din specialiști de vază în domeniul istoriei medievale, moderne și contemporane, care să procedeze neîntârziat la elaborarea și formularea unor propuneri și recomandări care să stea la baza promovării unei politici coerente în domeniul studierii și predării istoriei în întreg sistemul de învățământ din Republica Moldova. Plasarea respectivei Comisii de Istorie sub egida Președinției Republicii Moldova îi va conferi, pe de o parte, statutul autonom necesar de care va avea nevoie în activitatea sa, iar, pe de altă parte, va exista certitudinea luării în considerare a elaborărilor și recomandărilor acesteia în procesul de elaborare și de adoptare a hotărârilor guvernamentale și a legislației naționale în varii domenii de activitate, în care aspectele istorice joacă un rol definitoriu.

Fără a urmări substituirea sau marginalizarea dezbaterilor pe teme de istorie din cadrul mass-media din Republica Moldova, - libertăți garantate și protejate de întreaga legislație în materie de la 1991 încoace, - Comisia de Istorie nou creată, prin ”mesele rotunde” și conferințele științifice naționale și internaționale pe cele mai stringente și controversate probleme de istorie națională și universală, pe care le va organiza în permanență, prin expertiza științifică obiectivă și nepărtinitoare oferită instituțiilor statale și organizațiilor societății civile din Republica Moldova, precum și prin atitudinile sale polemice vis-a-vis de încercările tot mai insistente de falsificare premeditată a trecutului nostru, va constitui garanția conservării și consolidării memoriei istorice în rândul prezentelor generații din Republica Moldova. Doar în aceste condiții, Republica Moldova își poate menține șansa nu numai de a reveni în marea familie a popoarelor europene, ci și de a-și păstra în continuare bogatele sale tradiții istorice, lingvistice și naționale, acumulate de-a lungul secolelor. Or, este un adevăr universal valabil, că o comunitate de oameni care nu-și respectă trecutul istoric, este lipsită de șansa supraviețuirii în condițiile lumii contemporane în plin proces de globalizare.